„Alexa, turn on living lights! Alexa, play chillout music!”. Avem locuințe tot mai inteligente, digitalizate și sofisticate, cu roboți care execută comenzi printr-o simplă comandă vocală. Avem copii care cresc conectați la internet și se dezvoltă în pas cu timpurile. La polul opus, se află însă cealaltă clasă socială. „Ce bine este fără lumânare! Ce bine este fără lumânare!”, cântă cu bucurie, țopăind pe pat, trei copilași, după ce au tot aprins și stins cu nesaț becurile. Sunt dintr-un sat din județul Giurgiu, la doar 30 de kilometri distanță de Capitală, dar până atunci nu văzuseră în casa lor decât lămpi cu gaz sau lumânări. Ca acum 135 de ani. 

În 1884, România devenea prima țară europeană cu străzi iluminate electric, la Timișoara. Premiera care ne făcea mândria Europei e umbrită acum de o altă statistică rușinoasă: sute de mii de români din toată țara încă nu au acces la electricitate.

Cum îi apropiem pe ultimii, mai puțin norocoși, de primii? Ce face statul pentru ei? Cine îi ajută? Care sunt soluțiile ca acești oameni să aibă acces măcar la acest serviciu de bază: electricitatea? 

Din păcate, statul nu și-a asumat obligația morală de a face lumină, în ciuda efectelor negative numeroase pe care lipsa electricității le ridică asupra sănătății, educației, dar și situației economice a acestor oameni. În schimb, există câteva organizații care fac eforturi uriașe pentru a asigura electricitate pentru câțiva „norocoși”. Cea mai importantă dintre ele este Free Miorița, un ONG care de șase ani instalează gratuit panouri fotovoltaice la gospodăriile izolate. Energia solară a devenit o soluție foarte populară la nivel global, datorită echipamentelor tot mai accesibile ca preț. Numai în Australia, peste 2 milioane de locuințe, însemnând circa 20% din total, au instalate panouri fotovoltaice. Anul trecut a marcat un record: în această țară au fost instalate 6 panouri pe minut, conform datelor oficiale locale. 

Iulian și Traian (Free Miorița) instalează un panou fotovoltaic pe o casă din comuna Moldovița, Suceava, în februarie 2019. © Bogdan Dincă / Documentaria

Dacă modelul Free Miorița ar fi replicat și de alte ONG-uri, iar autoritățile ar împrumuta măcar o parte din expertiza lor și ar face din tratarea acestei probleme o prioritate națională, situația românilor fără acces la electricitate s-ar rezolva rapid. 

Am plecat și noi cu Free Miorița prin țară, pentru a vedea cum trăiesc românii fără acces la electricitate și cum s-a schimbat viața lor după ce au fost ajutați de Free Miorița. Din păcate, lipsa accesului la electricitate e doar o parte a poveștii triste a acestor oameni, doar o piesă dintr-un tablou în care neimplicarea autorităților se reflectă și în lipsa accesului la alte servicii de bază, precum infrastructura de transport. 

„Mergeți la Dobraia? Vai de capul meu!”

Comuna Cornereva din județul Caraș-Severin are o suprafață mai mare decât a Bucureștiului. Cu 40 de cătune răsfirate prin munții Cernei, puțin peste 3.000 de oameni trăiesc aici, conform datelor de la ultimul recensământ. Comparativ, în Capitală, trăiesc aproape 2 milioane de persoane. Ne îndreptăm spre satul Dobraia, aflat la o altitudine de 850 de metri. Profesorul de sport Ion Vulpeș ne ajută să ajungem acolo. Ne întâlnim cu el la școala din Bogîltin, alt sat din Cornereva. „Mergeți la Dobraia? Vai de capul meu!”, ne spune un bătrân care ne urmărea curios de pe o bancă așezată la umbră. 

Dealurile din Cornereva, văzute din mașina profesorului care ne-a condus la școala din Dobraia, mai 2019. © Bogdan Dincă / Documentaria

În mașina de teren a profesorului, urcăm pe un drum dificil, lung de vreo 16 kilometri, prin pădure și pe creste, spre școala din Dobraia. Cu cât urcăm mai mult, cu atât peisajele îți taie mai mult respirația. Munții Cernei au o frumusețe răpitoare. Cocoțată pe o pantă de munte, găsim școala pe care o căutam. 

Ultima școală din România fără curent electric

La umbra unui copac, un câine ciobănesc ne urmărește atent cu privirea. Intrăm în școala veche, din chirpici, vopsită în verde, apoi în singura clasă unde se mai țin lecții. Pe ușă ni se urează „Bun venit!”. Prin anii ‘70, când a fost construită, școala era plină: peste 50 de elevi învățau aici, după spusele celor bătrâni. Acum au mai rămas doar doi: Ionela, în clasa a III-a, și Andrei, în a IV-a. Marilena Drăghicescu, învățătoarea, ne întâmpină cu un zâmbet larg și ne servește cu cafea, ca la ea acasă. De altfel, de cinci ani școala este casa ei la propriu, în fața crestelor superbe ale vârfului Arjana (1511 m). 

Camera în care locuiește în timpul săptămânii învățătoarea din școala din Dobraia, mai 2019 © Bogdan Dincă / Documentaria

În primul an când a profesat la această școală, a stat pe un întuneric total. Din cauza izolării, școala nu poate fi racordată la rețea. De altfel, ca toate casele din aceste cătune răsfirate în munți.

Stăteam pe o beznă totală. Aveam o lampă cu gaz, dar nu o prea foloseam, fiindcă scoate mult fum și un miros îngrozitor. Stăteam fără internet, fără telefon, nu puteam lua legătura cu nimeni. Eram izolați de-a dreptul.”

Apoi au venit voluntarii de la ONG-ul Free Miorița, care din 2013 cu asta se ocupă: instalează panouri fotovoltaice la gospodăriile sau clădirile publice fără acces la electricitate. Free Miorița a reușit să aducă lumină în ultimele patru școli neiluminate din România: din Cruhla (Obcinele Bucovinei – jud. Suceava), Poienile de sub Munte (jud. Maramureș), Ineleț și Dobraia (Munții Cernei, jud. Caraș-Severin). Ministerul Educației ne-a transmis, răspunzându-ne unei solicitări, că în baza lor de date nu figurează unități de învățământ fără electricitate.

La Dobraia, voluntarii au ajuns în primăvara lui 2015. Atunci au montat pe acoperișul școlii patru panouri mici, care însă nu produceau suficient decât pentru puțină lumină, seara. În 2016, s-au întors și au înlocuit instalația cu opt panouri mai mari, de câte 300 W, care acum produc suficientă energie electrică pentru frigider, opt becuri, imprimantă și calculatoarele cu softuri educaționale ale copiilor, oferite toate de Free Miorița. „Întâmplător au venit pe munți la noi. Probabil auziseră de școala asta”, spune Marilena, învățătoarea. 

Școala din Dobraia, cu panourile fotovoltaice instalate de Free Miorița, mai 2019 © Bogdan Dincă / Documentaria

Copii necăjiți 

În clasa micuță și scăldată în soare, cei doi copii se uită la noi timid. Ionela e prima care ne zâmbește, înfofolită toată și cu o căciulă mare pe cap, de pe care ne face cu ochiul zâmbind Minnie, personajul de desen animat. Fetița s-a născut cu probleme neurologice și o boală severă – parapareză flască, care i-a afectat mobilitatea picioarelor. Doar unul din 1.000 de copii cu această afecțiune poate atinge performanțele la care ea a ajuns, ne explică învățătoarea: „E un progres că merge, că râde, că vorbește cât de cât. A ajutat-o mult școala. Asta mi-aș dori foarte mult: să știe să numere, să poată să-și scrie numele”. Ionela zâmbește mult și împrăștie veselie. E vineri și Ionela știe că a doua zi va sta acasă: „Mâine nu vine”, spune ea. „Cine?”, o întreabă învățătoarea. „Eu”. Ca să ajungă la școală, Ionela trebuie să urce un kilometru și jumătate prin munte, adică cel puțin 45 de minute. 

  • Andrei face și mai mult: circa două ore dus, două ore întors, pe un drum de circa 4 kilometri prin pădure. Se trezește la 5.30 dimineața ca să vină la ore. Pe câinele de afară îl cheamă Grivu și este cel mai de încredere prieten al lui. Cu el vine și pleacă de la școală prin muntele cu fiare sălbatice și prea neprietenos pentru un copil de 11 ani. Andrei se încăpățânează să meargă la școală, fiindcă vrea să se facă polițist: „Să prind oamenii răi”. Când pleacă de la școală, se urcă la stâna de oi, unde îi are pe tata și pe bunici. Mama și-a căutat un trai mai bun în străinătate. Nici unul dintre adulții care au grijă de el nu știe să scrie, așa că Andrei trebuie să se bazeze doar pe ce învață la școală. 

Școala din Dobraia, mai 2019 © Bogdan Dincă / Documentaria

„Era jalnic când se apropia noaptea și vedeai doar stelele.”

Când Free Miorița le-a instalat panourile fotovoltaice, erau patru copii în școală, dar doi au mai plecat între timp. De când au curent, viața lor s-a îmbunătățit semnificativ. Până acum, nu a fost nevoie de reparații la panouri, iar dacă va fi, învățătoarea spune că are la cine să apeleze. De curățat, le curăță ploile de praf, iar pânza de păianjen o înlătură ea.

„Radical s-a schimbat totul. Era jalnic când se apropia noaptea și vedeai doar stelele. Acum e altfel: mai poți citi, privi la televizor, copiii au lumină când e înnorat afară și au calculatoare. Au și ei dreptul, copiii ăștia, spune Marilena, învățătoarea. „E un impact atât de puternic, că nu pot exprima în cuvinte. Doar cel care-a trăit poate înțelege, adaugă învățătoarea.

În ultimii ani, școala a devenit tot mai vizitată de turiștii străini, atrași de locurile acestea izolate. Speră să fie renovate măcar o sală și o baie, astfel încât să le poată oferi cazare. 

Se face prânzul și ora de plecare pentru copii. Grivu îl amușină bucuros pe Andrei, se lipește de băiat și coboară panta împreună, ca doi prieteni buni. În față, vârful Arjana strălucește în soare.  


Andrei și Grivu în drum spre casă, mai 2019 © Bogdan Dincă / Documentaria

Lecții de supraviețuire. „Aici trebuie să te chinui.”

Mergem și noi acasă la Ionela, unde bunicul ei ne pune pe masă ce are mai bun în gospodărie: mămăligă („coleașă”) fierbinte, caș proaspăt de vacă și smântână grasă, pe care să o topim cu țuică. „Când am oameni, mi-i drag să-i văd mâncând. Nu-i văd mâncând, sunt supărat”, ne spune bunicul Ionelei, îndemnându-ne să îi gustăm bucatele.    

La Ionela am ajuns greu, tot cu mașina 4X4 a profesorului, rezistentă pe drumul abrupt. Casa lor e, ca și școala, izolată. Numai una e vecină și, împreună, cele două formează cătunul Cracu Teiului, unul din cele 40 de cătune din comuna Cornereva. „Vara o mai ducem bine, dar iarna… Iarna stăm ca ursul în bârlog. Cât casa de mare e zăpada uneori”, ne povestește bunicul.

  • Vara mai aduce un mare avantaj: familia Ionelei are curent electric. Pentru asta a făcut însă eforturi mari: 20 de ani bunicul Ionelei s-a chinuit să găsească o formulă prin care să își producă singur curentul și, mai important, să stabilizeze tensiunea la 220 V. Fiindcă becurile funcționau, dar nu și televizorul. 

E mândru că el a fost primul din zonă care a produs primul kilowatt-oră: „Primul curent eu l-am făcut aici. Am fost și la emisiunea <<Surprize, surprize>>. Abia de vreo 10 ani sunt mai liniștit, după 20 de ani de experimente. Ce să faci? Aici trebuie să te chinui, spune bunicul.

Bunicul Ionelei ne arată dispozitivele pe care le-a folosit de-a lungul timpului pentru a produce curent electric, mai 2019 © Bogdan Dincă / Documentaria

Pentru o casă izolată în munți, soluția a fost să folosească ce oferă natura. Așa că a încropit un microgenerator pe o cădere de râu din pădure. E la 700 metri de casă și drumul până acolo e anevoios, trebuie să coboare pe coastă ținându-se de frânghie. „Microhidrocentrala” are de fapt la bază dinamuri sau alternatoare modificate luate de pe tractoare vechi sau buldozere. Cu trei alternatoare se chinuie la microhidrocentrala de pe „ogaș” (pârâiaș – n.r.). Vara, când râul e aproape secat, îl pune pe cel mai mic, iar când încep ploile, pe cel mai mare. Iarna, apa îngheață, la fel și „microhidrocentrala”. „Dacă vezi c-o picat becul, te și duci să vezi dac-o înghețat, altfel pân’ la primăvară nu mai ai deloc lumină”, explică bătrânul. Bunicul spune că după el toți vecinii și-au făcut „centrale” pe apă. 

„Ne-o promis statul că ne pune două panouri”

Recent, cam toți oamenii locului și-au pus panouri fotovoltaice, după ce au devenit mai accesibile la preț. Și familia Ionelei și-a cumpărat astă-toamnă un sistem din patru panouri fotovoltaice mai mici, cu bani strânși cu greu prin locurile alea. Panourile astea însă, dacă nu au soare trei zile, se descarcă de tot și ca să le repornească, trebuie să le dea un impuls de la un generator pe benzină, pe care îl ține în curte. „Mi-am luat că-i mai ieftin, și ieftin am rămas”, ne spune cu amărăciune bunicul. „Ne-o promis statul că ne pune două panouri”, adaugă el, însă când va fi asta, dacă va fi, nu știe. 

Chiar și cu atâta efort, frigiderul nu funcționa, la sfârșit de primăvară, și nici mașina de spălat, pe care și-au dorit-o mult. „Doar la vară ar putea, dacă merg panourile.” De bază a rămas tot lampa cu gaz, pe care a botezat-o „fata” lui. 


Acasă la Ionela, Cornereva, Caraș-Severin, mai 2019 © Bogdan Dincă / Documentaria

Bunicul nu e genul care să stea cu mâinile în sân, să se plângă. Pe timpul comunismului, el a lucrat și la construirea școlii în care acum învață nepoata lui.

„Biserica, tot de noi e făcută. De mine și de 3-4 oameni. Numai Dumnezeu ne-o ajutat. Dacă vine popa sau nu, noi avem unde aprinde o lumânare”.

Ne îmbrățișează și ne roagă să mai revenim pe la ei. Îmi promite că o să îmi croiască o pereche de opinci ca cele din picioarele lui. Pe drumul de întoarcere, trecem și pe lângă bisericuță, lângă care strălucește un panou fotovoltaic mic, montat tot de Free Miorița. 

Biserica din Dobraia, cu un panou fotovoltaic instalat de Free Miorița, mai 2019 © Bogdan Dincă / Documentaria

Profesorul: „Omul nu poate trăi doar cu aer curat și poezie.” 

Oamenii, dacă nu au ce le trebuie, caută soluții. Modul ăsta de viață e o școală. Te învață cum să supraviețuiești”, ne povestește, pe drumul de întoarcere, Ion Vulpeș, profesorul de sport din comuna Cornereva. Cu mașina lui de teren în care ne aflăm noi i-a ajutat și pe voluntarii de la Free Miorița să instaleze panouri la școala din Dobraia. Se întâmpla în 2015, la începutul lunii martie. La 7 dimineața a plecat din Bogîltin și abia la 11-12 noaptea a ajuns la școală. Oamenii au mers pe jos, în tractor au rămas doar materialele – panourile fotovoltaice și restul echipamentelor. Pe drum, i-a prins o ninsoare puternică, așa că pe la jumătate mașina lui 4 X 4 a rămas înțepenită în zăpada mare. La fel și tractorul primăriei, care a stat acolo înțepenit o săptămână. 

Profesorul ne mai povestește cum Ceaușescu voia să construiască drum peste munte spre Hațeg, însă drumul a rămas forestier și acum: „Am fi avut Transalpina noastră, cu vreo 21 de kilometri prin munte”. Deși acum sunt foarte mulți turiști care vin în zonă, atrași de sălbăticiunea locurilor și de splendoarea Parcului Natural Domoglet – Valea Cernei, din cauza infrastructurii rutiere slabe, zona rămâne subdezvoltată, iar cei mai mulți aleg să migreze spre locuri de muncă și un trai mai bun.

Populația locală ar rămâne stabilă, dacă am avea infrastructură. Altfel, oamenii migrează spre locuri de muncă, fiindcă nimeni nu vrea să rămână victimă, iar copiii au dreptul la educație. Omul are nevoie de mai mult decât liniște, aer curat și poezie”, conchide acesta. 

Investiții insuficiente în extinderea rețelelor

Povestea oamenilor din comuna Cornereva nu este singulară. În România sunt zeci de mii de gospodării și sute de mii de oameni care nu au acces la electricitate. Motivele sunt trei: locuințele sunt izolate; operatorii nu își asumă extinderea rețelei de distribuție în zonele urbane sau rurale, invocând că investiția nu este rentabilă; primăriile nu se implică și nici companiile mari nu o fac decât prin excepție. 

Nicio autoritate nu cunoaște numărul exact al caselor fără curent, în lipsa unor metodologii clare de raportare. Potrivit ultimelor cifrelor oficiale oferite de Ministerul Energiei, în perioada noiembrie 2017 – februarie 2018 au fost inventariate peste 52.000 de locuințe neelectrificate în țară, dintre care 7.136 sunt gospodării izolate, amplasate la peste 2 kilometri distanță față de rețeaua de distribuție, un prag care face investițiile în extinderea rețelei greu de justificat economic. Alte 19.062 gospodării se aflau la o distanță între 500 și 2.000 m distanță față de rețeaua de distribuție. Cele mai multe însă – peste 26.000 de gospodării, adică circa jumătate din total – se aflau la sub 500 de metri distanță față de rețeaua de distribuție.

Așadar, 86% dintre gospodării sunt în zone care nu sunt încadrate ca fiind izolate, iar în cazul lor problema s-ar rezolva dacă operatorii de distribuție ar face extinderile necesare, acolo unde e nevoie și cu intervenția primăriei, care, potrivit legii, poate cofinanța lucrările.

Cristina (13) se joacă cu câinele în curtea casei în care locuiește împreună cu mama și două surori în Holbav, Brașov, februarie 2019 © Bogdan Dincă / Documentaria

Ce prevede legislația în privința racordării

Potrivit legislației în vigoare elaborate de Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE), operatorul de distribuție este obligat să realizeze branșamentul la rețea pentru utilizatorii aflați la mai puțin de 100 de metri de rețea, pe cheltuiala solicitantului, care achită un tarif de racordare de câteva mii de lei, în funcție de distanță și de lucrările necesare. Distribuitorul este obligat să suporte eventualele lucrări de dezvoltare a rețelei în vederea preluării noului utilizator, însemnând modernizare linii, montarea sau amplificarea unor stații de transformare etc.

  • Dacă distanța între limita de proprietate a utilizatorului și rețea este mai mare de 100 de metri, operatorul poate invoca necesitatea extinderii rețelei de distribuție și nu mai este obligat să asigure racordarea utilizatorului. Acestuia trebuie ca în termen de 20 de zile de la înregistrarea cererii de racordare să îi trimită un calendar de realizare a lucrărilor de extindere a rețelei în zona respectivă. Acestea se finanțează atât de către distribuitor, cât și de către autoritățile locale sau centrale, după cum prevede Ordinul 59/2013. 

Legea 123/2012 a energiei descrie procesul de electrificare a localităților și de extindere a rețelelor de distribuție a energiei electrice. Astfel, autoritățile locale sunt cele care, în baza planurilor de dezvoltare regională și de urbanism aprobate, trebuie să solicite extinderea rețelei, iar operatorul de distribuție este obligat să finanțeze această acțiune, dacă e rentabilă. În termen de 60 de zile, operatorul evaluează fezabilitatea investiției, iar în cazul în care nu se justifică economic, poate cere primăriei să participe la investiție, cu fonduri din bugetele locale și de stat, după informarea ANRE.

„Indicatorii economici care determină dacă o investiție este considerată fezabilă sau nu sunt cuprinși în metodologia ANRE (aprobată prin Ordinul ANRE 75/2013)”, explică think tank-ul Centrul pentru Studiul Democrației (CSD). Mai departe, autoritatea locală are la rândul ei alte 60 de zile să decidă dacă acceptă sau nu propunerea de participare la cheltuielile cu extinderea rețelei.

  • Așadar, o gospodărie aflată la 101 metri față de rețea trebuie să aștepte cel puțin patru luni doar ca să afle dacă rețeaua din zonă va fi extinsă astfel încât să poată fi racordată. 

Dacă primăria nu acceptă cota de cheltuieli, procesul se oprește și investiția nu este efectuată. Dacă este aprobată, operatorul include investiția în programul de dezvoltare, nefiind obligatoriu să fie realizată în același an. Respectivul plan de extindere este inclus  fie în programul anual de investiții al distribuitorului, fie în planul de dezvoltare pe termen mediu al acestuia, adică într-un termen de cinci ani. Legislația permite și realizarea unor sistem electroenergetice izolate pentru localitățile neelectrificate izolate cu fonduri de la bugetele locale sau de stat. 

Pavel în fața locuinței sale, neconectate la rețeaua de energie, din comuna Moldovița, Suceava, februarie 2019 © Bogdan Dincă / Documentaria

Statistici oficiale contradictorii, bazate pe indicatori neclari

Pe de altă parte, cifrele comunicate de Ministerul Energiei sunt doar una dintre numeroasele variante oficiale. Datele în privința numărului de locuințe fără acces la electricitate sau cu acces ilegal sunt contradictorii de la o instituție la alta și de la un an la altul. 

Am solicitat Ministerului Energiei explicații despre modul în care a fost făcută inventarierea celor peste 52.000 de locuințe neelectrificate din țară. Răspunsul primit oficial este: „Ministerul Energiei a solicitat Consiliilor Județene, în anul 2017, să comunice date referitoare la situaţia locuinţelor neelectrificate, anexând adresei un tabel cu informaţiile necesare pentru realizarea unei baze de date. Nu a fost comunicat un chestionar către Consiliile Judeţene şi nu au fost făcute precizări cu privire la modul de stabilire a distanţei faţă de reţeaua electrică”.

  • Practic, ministerul recunoaște că datele au fost colectate fără o metodologie clară, fără o definire precisă a termenului de „rețea” și fără stabilirea modului de raportare la aceasta.

Conform cifrelor din recensământul din 2012, la nivelul întregii țări existau 287.434 de gospodării fără instalație electrică, o discrepanță mare față de cifra colectată de Ministerul Energiei cinci ani mai târziu. Cercetări independente realizate de entități private arată că numărul acestora ar putea fi chiar de aproape nouă ori mai mare decât cifra comunicată de Ministerul Energiei, dacă este luată în calcul și categoria de locuințe cu acces la rețea și dotate cu instalație electrică, dar conectate la rețea informal – adică fie fură curent, fie sunt racordați la alți consumatori vecini prin mica înțelegere.

În 2017, Deloitte România estima că în în țară numărul de gospodării care au acces neautorizat la rețea se ridică la 422.615, regiunea București-Ilfov deținând numărul cel mai mare, de circa 63.000. Datele au fost incluse în cel mai amplu studiu local pe tema sărăciei energetice și a consumatorului vulnerabil, realizat în 2017 cu sprijinul Enel România de Centrul pentru Studiul Democrației (CSD), un think-tank care funcționează ca centru de cercetare acreditat în cadrul Departamentului de Știinţe Politice al Facultății de Științe Politice de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj.

  • Pornind de la numărul locuințelor neelectrificate (estimate în pofida datelor oficiale contradictorii și fragmentate), la cele ridicate fără autorizație (care, deci, nu pot beneficia de o conexiune legală) și de la datele raportate de furnizori privind pierderile și consumul propriu tehnologic, CSD estimează că aproximativ 460.000 de locuințe din România (7% din totalul gospodăriilor) nu au acces sau au acces informal la electricitate. 

Gabor Andorko în casa în care locuiește în Oituz, Covasna, februarie 2019. Gabor a fost deconectat de la rețea pentru neplata facturilor, deși vârsta și veniturile reduse îl pot încadra în categoria de “consumator vulnerabil”, categorie protejată împotriva deconectărilor. © Bogdan Dincă / Documentaria

Free Miorița: Determinare versus fatalism mioritic

Amploarea problemei este așadar uriașă la nivelul întregii țări, dar autoritățile nu au făcut nimic până acum pentru a o rezolva. 

  • Acolo unde statul, cu uriașa lui capacitate administrativă nu a făcut nimic, sub umbrela ONG-ului Free Miorița o mână de oameni conduși de un tânăr determinat au ajuns până astăzi în 62 de localități din 23 de județe din România, ducând lumină la 4 școli care nu aveau deloc electricitate, 2 bisericuțe și 175 de familii. Cu resurse infinit mai puține decât are aparatul public, ei au reușit să ajute aproximativ 750 persoane, din care 330 de copii minori. 

Mult, puțin? Depinde la ce te raportezi. Dacă ne raportăm la necesar și la ce s-ar putea face, e foarte puțin. Dacă însă comparăm cu ce a făcut statul, adică nimic, e mult. Nu le-a fost deloc ușor, fiindcă în spate e o muncă uriașă, susținută doar prin voluntariat, dar mai ales multă implicare și determinare. Au trebuit să urce munți, uneori să doarmă pe unde apucă, să lucreze prin ger sau cățărați pe acoperișuri de tablă încinse la peste 40 de grade, mușcați de țânțari, de purici, înfruntând de multe ori mizeria și nepăsarea chiar din gospodăriile unde lucrau. 

„Miorița este un basm frumos, totuși doar un basm. Și așa vrem să rămână. Un basm. FREE MIORIȚA înseamnă ce vrei tu să însemne. Sau ce vrei tu să simți. Ar putea fi <<Miorița liberă>>, <<Elibereaz-o pe Mioriţa>> sau <<Eliberează-te de Mioriţa>>. Dar înseamnă mai ales ce faci. Noi suntem o mână de oameni care vrem să eliberăm mințile de fatalismul mioritic. Ne place să dăm un exemplu și să facem lucruri”, așa se descrie asociația de voluntari, pe website-ul propriu.

În spatele ONG-ului stă Iulian Angheluță (44 ani), licențiat în Științe Juridice (Universitatea București) și în Comunicare și Relații Publice (SNSPA). Călător împătimit, a pornit prin țară pe bicicleta sa prin locuri mai puțin cutreierate și așa a aflat de tot mai multe cazuri de oameni care trăiesc încă pe întuneric, la lumina lumânării sau a lanternei, ca în secolul XIX. Prima dată a ales să se implice la Ursici (jud. Hunedoara), în 2013, unde a fost ajutat de UniCredit Bank cu banii necesari. Apoi a mai aflat de încă o școală, de încă una, de o locuință, de încă una și tot așa.

„După Ursici, a urmat campania Lumină pentru Ineleț, unde am montat panouri fotovoltaice la școală, dar și calculatoare cu softuri educaționale. Foarte mulți oameni îmi scriau că nu au curent sau că știu pe alții care sunt în această situație”, povestește Iulian.

Așa a început campania „Lumină pentru România”. 

Vasile și Victoria Procopiuc ascultă explicațiile lui Iulian despre cum funcționează sistemul cu panouri fotovoltaice în comuna Moldovița, Suceava, februarie 2019 © Bogdan Dincă / Documentaria

A pus on hold cariera în publicitate în 2014, când și-a dat demisia pentru a face voluntariat în sprijinul celor mai puțin norocoși și uitați de autorități. Doar în 2014, din  aprilie până în octombrie, turul României pentru lumină a însemnat 8.205 km parcurși pe bicicletă și 169 zile pe drum. „Cu un job full time, nu aveam cum să fac fundraising, documentare, teren etc. Am mers în foarte multe zone unde oamenii nu au curent, să vedem cum se descurcă, cum trăiesc”, mai povestește fondatorul Free Miorița. 

  • Spune că în martie 2015 a ajutat ultimele școli fără lumină din România, de situația cărora statul nici măcar nu știa. A montat panouri și pe 2 bisericuțe, în Dobraia (Caraș-Severin) și Ciosa (Bistrița-Năsăud), fiindcă „în mediul rural biserica are o altă valență pentru comunitate”

Cum sunt selectați beneficiarii

Cum își selectează cazurile? „În primul rând, să locuiască permanent acolo și să nu aibă venituri foarte mari, să fie defavorizați. La un moment dat, prioritare erau familiile cu copii, dar au cam plecat din zonele acestea”. 

De regulă, montează câte un singur panou la o locuință, pentru a ajuta cât mai mulți. „Fiind foarte multe familii în țară, aveam două variante. Prima era să pun sisteme mari, de câte 4-8 panouri, fiindcă mulți își doresc frigider și mașină de spălat, deși nu au apă curentă. Decât să ajut o familie cu 8 panouri, prefer totuși să ajut 8 familii”, completează Iulian. În plus, la casele unde montează panouri, de regulă acoperișul și structura de rezistență sunt foarte slabe, așa că nu ar putea suporta o sarcină în plus atât de mare. Chiar dacă un singur panou nu asigură decât iluminat, TV și încărcarea unor consumabile mici (telefon, tabletă etc.), e mai mult decât nimic. Foarte important este însă că, având cum să își încarce telefonul, oamenii au căpătat acces la serviciul de Urgențe 112 dacă au probleme. 

Maria (16) își verifică telefonul care se încarcă cu ajutorul unui panou fotovoltaic în Holbav, Brașov, februarie 2019 © Bogdan Dincă / Documentaria

Costul unul sistem complet este de circa 4.000 de lei (care include un panou de 175 W, invertorul – adică echipamentul care transformă energia solară oferită de panouri în curentul necesar aplicațiilor electrice: televizor, mașină de spălat etc.) variabil în funcție de dimensiunea instalației și a numărului de întrerupătoare. La această sumă, se adaugă alte cheltuieli logistice (transport, consumabile etc.) de încă vreo 2.000 – 3.000 lei la o deplasare, în funcție de drumul care trebuie parcurs din București, de numărul voluntarilor care îl însoțesc, care influențează cheltuielile de cazare și masă. „Dacă vin mai mulți voluntari, faci treaba mai repede, dar îți trebuie mai multe mașini, ai costuri mai mari de cazare. Per ansamblu, ai cheltuieli mai mari”. Mai sunt apoi costurile cu mentenanța.

„Se strică un invertor. Ce faci, îi lași pe oameni fără televizor? Îl primesc prin poștă, îl repar sau îi trimit altul nou, care costă 100 de euro.” 

Bani de la sponsori

Anul acesta va reuși să monteze panouri fotovoltaice și să aducă lumină la circa 40 de locuințe. Fondurile necesare îi provin de la câțiva sponsori, pe care acum îi este mai ușor să îi găsească, deoarece „campania are o notorietate, oamenii încep să conștientizeze că lipsa luminii e o problemă dincolo de bec. Are efecte în educație, sănătate și multe altele”.

Pentru ce va mai monta până la finele anului se bazează pe fondurile primite de la Fundația Fan Courier, sponsorul principal al campaniei, cu care are un parteneriat de 3 ani, și de la Albini Prassa – distribuitorul ceasurilor de lux Tissot. Pe diferite campanii, a mai primit sponsorizări pentru un anumit număr de case de la ROPEPCO – furnizor local de soluții și echipamente în domeniul procesării de numerar, Otter Distribution – distribuitor de încălțăminte, NN România etc. De asemenea, Free Miorița se afla în negocieri cu unul dintre furnizorii lor de echipamente (E-acumulatori.ro), ca o parte din încasări să fie direcționată spre campania „Lumină pentru România”.

„Mai sunt donatori privați care direcționează 2% din impozitul pe venit. Nu sunt foarte mulți, dar sunt și ei prezenți și e fain”.

Voluntarii Free Miorița

Iulian are doar un mic nucleu de 3-4 tineri de bază care îl ajută la instalare și i-au rămas alături. Componența acestuia s-a tot schimbat de-a lungul anilor, iar uneori sunt mai mulți cei care participă la acțiuni. Deși sunt mulți voluntari entuziaști care doresc să se implice, cea mai mare problemă este că nu au cunoștințe tehnice. Iulian, dar și ceilalți voluntari din nucleu au învățat pe parcurs: aveau o bază tehnică, pe care au extins-o documentându-se, au mai învățat unii de la alții, s-au completat.

L-ar ajuta să găsească voluntari măcar pentru partea de documentare, fiindcă e nevoie permanent de informații despre ce echipamente au apărut, la ce costuri, de trimis solicitări la primării, „care de regulă nu răspund”. Momentan, Iulian le face acum singur pe toate, astfel că aproape 40% din timpul lui e consumat pentru documentare, iar restul, pe teren.

„Pe mine mă interesează să validez și dacă omul într-adevăr e sărac și nu are bani de panouri. Degeaba se plânge că nu are bani, dar are 200 de oi sau rude în Spania, Italia care îi trimit bani și vrea doar să primească un sistem gratis”, adaugă Iulian.

Informațiile acestea le culege tot de pe teren, întrebând la primărie, preotul sau prin vecini. 

Lipsa voluntarilor este cauzată și de timpul lung petrecut în deplasare, fiindcă foarte puțini își permit să lipsească de acasă sau de la job zile întregi, cât durează o campanie. Numai în Moldovița sunt 77 de locuințe fără curent electric. Pe jumătate dintre ele le-a văzut în 4 zile. Pe lângă zilele de montaj, foarte mult timp și energie se pierde pe drum, din cauza infrastructurii rutiere foarte slabe. Până în Suceava sau Apuseni, drumul din București durează o zi. „E multă muncă de teren. Cine renunță la job, la copil, să nu-și vadă familia 15 zile pe lună? Nu pot face un drum pentru un singur caz, iar pentru o singură locuință, montajul durează o zi”, explică Iulian de ce e greu să găsească voluntari stabili. 

Iulian și Traian (Free Miorița) împing o sanie care transportă panouri fotovoltaice pe dealurile din Moldovița, Suceava, februarie 2019 © Bogdan Dincă / Documentaria

Traian, un tânăr cu vechime în voluntariat

La 30 de ani, Traian face voluntariat alături de Iulian de peste 4 ani. Mai exact, din martie 2015, când prima lui experiență a fost chiar la școala din Dobraia. „Aveam un prieten bun care mi-a zis de Iulian că merge prin țară și vrea un voluntar care să filmeze. La vremea aceea făceam filmări. Deși era martie, m-am trezit dormind într-o școală cu geamurile sparte, murind de frig”, ne povestește Traian. 

Chiar dacă a fost dificil, a prins gustul voluntariatului, iar cunoștințele tehnice și le-a dezvoltat din mers. Între timp, și-a dat demisia de la jobul pe care îl avea într-un magazin de muzică, și-a deschis un PFA, iar programul lui este flexibil acum, așa că poate să facă voluntariat.

  • L-am întrebat care a fost cea mai dură experiență pe care a trăit-o ca voluntar„În Deltă, la Pardina. Primăria era aranjată frumos, cu verdeață, gresie, wireless, iar în spatele ei la 100 de metri erau două blocuri semi-abandonate cu patru etaje. Oamenii își improvizaseră niște încăperi și pe măsură ce se umpleau de mizerie, se mutau mai sus. Atunci a fost crâncen”, povestește Traian.

Și cea mai frumoasă? Cea din satul Livezi, comuna Grădinari, județul Giurgiu, unde au ajuns la o familie cu trei copii mici care încă trăiau în întuneric. Fiind la o aruncătură de băț de Capitală, el și ceilalți din echipă au parcurs distanța de circa 30 kilometri din București până în Livezi cu bicicletele. Tot așa cu cărat și echipamentele. „Cred că au fost singurii copii care s-au bucurat cu adevărat că au lumină. Toți trei săreau în pat și cântau în cor: <<Ce bine este fără lumânare!>>”.

Nu îl mai motivează foarte mult reacția oamenilor, care nu prea se bucură. Îi plac însă aceste experiențe, pentru că nu știe niciodată ce o să se întâmple și orice e posibil. Mai e însă ceva:

Eu sunt fan al puterii exemplului. Încerc să îi motivez și pe alții. Oamenii foarte comozi de la oraș, care habar n-au ce-i pe aici, să se trezească la realitate măcar un pic, măcar o zi”, ne spune Traian.

Are o energie pozitivă molipsitoare. 

Iulian instalează sistemul de prindere a panoului în Drăgușeni, Iași, mai 2019 © Bogdan Dincă / Documentaria

La Frenciugi, Iași, sărăcia e la ea acasă

  • Traian ne povestește aceste lucruri în timp ce montează un sistem fotovoltaic la o altă familie cu copii mici, de data asta în satul Frenciugi, comuna Drăgușeni, județul Iași. Casa este izolată la circa 2 kilometri de sat, deși prin fața porții trece DJ 246. Drumul județean este din pământ, cu greu am trecut prin el fără să ne stricăm mașina.  

Casa micuță, din chirpici vopsit în verde, aproape stă să cadă. În noroiul încă umed din curte zac mai multe jucării vechi, printre care aleargă orătăniile, niște purceluși și o pisică. 

Traian e singurul care l-a însoțit pe Iulian la acest montaj. Pentru ei, era a treia zi petrecută în comuna Drăgușeni. Două zile consecutiv montaseră panouri la două familii înrudite între ele. „Ieri la ora asta, la prânz, cei la care montam erau beți toți”, ne spune Iulian. Inclusiv băiatul de vreo 10 ani, dintr-o familie cu 5 copii, băuse, apoi s-a apucat să îl plesnească pe un frate mai mic.

„Toată ziua n-au mâncat nimic copiii. Le-am dat noi niște biscuiți. Unul a spart un ou crud de un castron care zăcea în noroi și l-a băut așa pe loc. Era mizerie în casă, peturi aruncate peste tot, gunoaie. Le-am zis: puneți mâna și strângeți! Mi-a răspuns unul: <<Aaaa, păi ce, e casa mea?>> Dar nu e familia ta? Nu stau bunicii tăi aici? Dacă avea 2-3 ani în plus, cred că mă lua și la bătaie. Și purici am luat de ieri, i-am dus la hotel”, ne povestește Iulian. „Mâine mă uit la review-uri la hotel”, râde Traian. 

Cele două familii locuiau în sat, chiar lângă rețea, însă nu aveau curent pentru că nu aveau acte pe casă, așa că legal nu puteau fi branșați.

„La ei pe buletin scrie ca și cum ar scrie la noi doar Sectorul 1 (București – n.r.), fără stradă”, explică Iulian. A doua zi urmau să monteze un sistem fotovoltaic la o familie cu 3 copii minori care locuia într-un container chiar în municipiul Iași. 

În casa din Frenciugi la care ne aflăm locuiește Georgiana, o tânără de 22 de ani, cu soțul ei și cei doi copii: Andrei, care în luna august împlinește 4 ani, și un bebeluș „cam bolnăvicios”, lăsat acum în sat la o rudă. Când nu se plimbă cu bicicleta plină de noroi și pe ghidoane, Andrei stă pe lângă noi, iscodindu-ne cu ochii lui mari și verzi. Georgiana ne povestește că locuiește la casa din câmp de 4 ani. A fost casa de vară a socrilor ei, care trăiau din munca pământului de pe lângă casă, vreo două hectare.

A avut o viață grea. Din cauza problemelor cu alcoolul ale părinților, nu a făcut decât 4 clase. Soțul ei, cu 16 ani mai mare ca ea, a fost un copil bolnăvicios și nu a făcut școală deloc. Așa că amândoi nu au acum nicio meserie și trăiesc din alocațiile copiilor și dintr-un supliment social de 84 de lei pe lună. Soțul mai merge cu ziua prin sat, când mai apucă. Pe Andrei îl duce la grădiniță în sat cu bicicleta sau cu căruța. S-a obișnuit să trăiască așa.

  • Oricum, locuri de muncă nu sunt în această comună, unde fiecare trăiește de pe o zi pe alta, scoțând ce pot dintr-un hectar – două de pământ, cum s-a împărțit după căderea comunismului. Cei mai mulți tineri au plecat în țări ca Spania sau Italia, unde a migrat multă forță tânără de muncă din Moldova, sătulă de sărăcie. Pe vremea lui Ceaușescu, în Drăgușeni a fost o fermă mare de animale, dar de ea s-a ales praful. Localnicii nu pot să facă naveta să lucreze în municipiul Iași, aflat la doar 40 de kilometri distanță, fiindcă microbuzele circulă foarte rar din cauza drumului impracticabil și nici Consiliul Județean nu se implică mai mult. 

Mă uit în ochii lui frumoși ai lui Andrei. Mă gândesc cu tristețe că la 4 ani viitorul lui e deja scris, dacă nu îl va salva nimeni. 

Andrei (4) se joacă în fața casei pe care Iulian și Traian instalează un panou, în Drăgușeni, Iași, mai 2019 © Bogdan Dincă / Documentaria

Îi povestesc tinerei femei despre un program guvernamental, prin care statul vrea să finanțeze montarea de panouri fotovoltaice în valoare de 25.000 lei la casele izolate, aflate la peste doi kilometri de rețea. Spune că locuința ei se află la peste 2 kilometri de sat, deci de rețea. Verificăm împreună lista comunelor eligibile pentru subvenții pe site-ul Administrației Fondului pentru Mediu (AFM), cea care trebuie să implementeze programul, și Drăgușeni nu e pe listă. În ochii Georgianei se aprind pe rând uimirea și dezolarea: „Nici casa asta nu face atât cât panourile. De banii ăștia aș putea să îmi cumpăr casă în sat…”.

Familia nu are frigider, așa că Georgiana trebuie să gătească zilnic. Mai foloseau un generator vechi pe benzină, moștenit de la socri, care acum e stricat. Pentru iluminat, folosesc doar o lampă mică în formă de bec, pe baterie, pe care o plimbă unde au nevoie: pe holul minuscul sau în cele două camere înghesuite.

Cât vorbesc cu Georgiana, cei doi voluntari meșteresc de zor. „Atenție, că e plin de viespi în pod!”, îi strigă Georgiana lui Iulian. Cocoțat pe o scară, Traian montează pe acoperiș sistemul de prindere a panoului. O căpriță albă neastâmpărată tot încearcă să fure diverse șuruburi din cutiile pline înșirate pe jos și stăm cu ochii pe ea. Iulian se scutură de praful din pod și se apucă de montat instalația la interior. Face o gaură cu bormașina și o bucată din peretele de lut vopsit în verde se desprinde tăcut. Prin fereastra larg deschisă, cu rame albastre, căprița zvăpăiată sare în cameră direct printre sculele întinse pe pat. Ne amuzăm toți. Iulian, care e serios și concentrat la ce face, zâmbește larg. 

Iulian lucrează la sistemul electric alimentat de panoul fotovoltaic în casa Georgianei, Drăgușeni, Iași, mai 2019 © Bogdan Dincă / Documentaria

„Scoate-i tu la lumină pe oamenii ăștia!” 

Din toți acești ani de voluntariat, Iulian și echipa lui au ajuns să cunoască sărăcia din România la firul ierbii, cum foarte puțini oameni de la oraș o știu și, cu siguranță, niciunul dintre „gulerele albe” de la Palatul Victoria. Iulian a trăit printre oamenii ăștia, le-a aflat poveștile și suferințele, iar concluziile lui sunt amare: 80% dintre cei pe la care a umblat nu ar mai putea fi salvați vreodată. 

„Nu e vorba doar de lumină aici. Nu au canalizare, le lipsește apa, copiii ăia mănâncă cu mâinile nespălate și se îmbolnăvesc de hepatită. Primesc ajutoare sociale sau trăiesc doar din alocația copiilor și ei preferă să rămână în situația asta, în loc să se ridice. De exemplu, ăla la care am montat ieri dădea 10-15 lei pe lună pe baterii. Acum va da mai mult pe băutură, nu o să îi ia celui mic o ciocolată sau o pereche de încălțăminte. Scoate-i tu la lumină pe oamenii ăștia, dacă poți! Dar nu face nimeni nimic”, spune Iulian. 

  • În plus, el recunoaște că unii beneficiari nu se asigură să întrețină sistemul fotovoltaic, nici măcar să curețe panoul la 1-3 săptămâni, pentru a-i menține eficiența. Unii ar putea chiar să îl vândă, fiindcă nu are cine să-i mai verifice. „E mentalitatea românului, cu care e greu să lupți, că dacă e gratis, e prost, fiindcă ei au fost învățați să primească gratis lucruri de slabă calitate”. 

Ce se strică cel mai des este invertorul. Fie îl strică utilizatorii, pentru că întâi pornesc consumatorii și apoi acest echipament, invers decât cum ar trebui, fie se defectează din cauza condițiilor din case, care depășesc condițiile de umiditate specificate de producător, au mult praf, nu sunt izolate și iarna sunt supraîncălzite. Dacă se strică, rămân fără televizor, nu și fără curent. Au mai fost cazuri în care a picat toată instalația. Fiind zone de deal sau munte, cu altitudini de 800  – 1.000 metri, fulgerul e în elementul lui, iar unele case au acoperiș și coș de evacuare a fumului de tablă, dar nu au paratrăsnet, deși orice casă, prin autorizația de construire, trebuie să aibă paratrăsnet cu împământare. „Eu îi avertizez că trebuie această instalație, care îi ajută și la descărcarea electrostatică”, adaugă Iulian.

Aurel duce la reîncărcat bateria descărcată a sistemului alimentat de panoul instalat de Free Miorița în urmă cu 3 ani, în Holbav, Brașov, februarie 2019 © Bogdan Dincă / Documentaria

„Ce contează că sunt 1-2 sau 10?”

L-am întrebat, firesc, de ce se încăpățânează să facă atâtea eforturi pentru acești oameni, dacă știe că munca lui ar putea fi în zadar. „Dacă plecam de la premisa asta, să facem selecție, montam la foarte puțini. Încerci să ajuți oamenii, să le dai o șansă să le fie mai bine. Restul depinde de ei”. Așa și cu școala din Dobraia, unde s-a chinuit pentru patru copii, câți erau atunci. „Ce contează că sunt 1-2 sau 10? Fiecare om, fiecare copil trebuie să aibă aceleași condiții: acces la sănătate, educație, drumuri. Nu? Eu așa zic”. 

Mai zice că oamenii la care merge sunt interiorizați și nu își dau seama cum e să aibă lumină decât după o zi – două – trei sau când se face noapte. Realizează diferențele când încep să se obișnuiască cu binele, când le rămân banii pe care îi dădeau săptămânal pe baterii sau lumânări.

„Au fost și cazuri în care adulții erau indiferenți. Nu e de condamnat. Vin dintr-un anumit mediu. Mulți cred că suntem asociație religioasă, nu le vine să creadă că le montăm panouri fotovoltaice gratis”, mai zice Iulian.

Sau alții nu înțeleg ce au semnat, se așteaptă la o factură când semnează procesul verbal de primire a echipamentelor. Anul trecut, în Vaslui, un moș care până la finalul zilei se îmbătase, era să sară la bătaie când i-a cerut buletinul, pentru completarea formularelor.  

  • De ce nu se implică primăriile să ajute oamenii din fondurile locale?, îl întreb pe Iulian. „Primăriile spun că nu au cadru legal, fiindcă investiția ar fi făcută pe proprietate privată. Apoi, ar face o hotărâre de Consiliu Local să îi ajute, dar vine vecinul de pe deal că-i cade acoperișul sau că vrea pietruire. Dacă nu are bani, își urcă oamenii în cap, așa că preferă să lucreze pe domeniul public și pe ce e mai vizibil. În plus, sunt multe primării care nu au PUG și PUZ, așa că nu pot face nicio extindere de rețea”, îmi explică acesta. Se amuză ironic de primarii care vor să profite electoral de munca făcută de Free Miorița: „Ei spun: noi vi i-am adus pe ăștia, v-am adus lumină. Dar asta se întoarce împotriva lor, fiindcă se duc apoi și alții la primărie să ceară, dar îi trimit tot la noi”. 

Iulian instalează sistemul de prindere a panoului în Drăgușeni, Iași, mai 2019 © Bogdan Dincă / Documentaria

  • Finalul primei părți. În curând, vom publica partea a II-a a materialului, despre cum a eșuat statul în toate programele sale de electrificare și cum a reușit o altă țară să rezolve problema acută a lipsei accesului la electricitate pentru sute de milioane de locuitori, succes considerat „una dintre cele mai mari realizări din istoria energiei”.

NOTĂ SPECIALĂ: Documentarea materialului a fost posibilă datorită unei finanțări în cadrul proiectului JURNALISM DESPRE SOLUȚII, susținut de UniCredit Bank și Lidl România și organizat de DoR și Ashoka România.